Obiecte sculptate, icoane pictate si un cuvant de folos

15 dec. 2012

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 47


Din paginile revistei:

Din nou copii
        Din ce în ce mai mult, copilăria trece neobservată lumii în care trăim. Într-adevăr, mulţi copii sunt idolatrizaţi de proprii părinţi, care-i înconjoară cu tot felul de jocuri şi mijloace electronice de divertisment, dar aceasta nu înseamnă că le este preţuită copilăria. Dimpotrivă, ca niciodată altcândva în istorie, vedem părinţi care dispreţuiesc darurile firii copilăreşti şi-şi vor copilul cât mai repede maturizat. Îl iau martor la certurile lor, îl lasă să se uite la filme pentru oameni mari, îl învaţă să înjure, să-i judece pe ceilalţi, îl îndeamnă „să nu se lase mai prejos” ş.a.m.d. Ei zic că-l pregătesc pentru viaţă – de parcă l-ar pregăti pentru vânătoarea în junglă. Şi sunt atât de convinşi că procedează corect, încât nu-şi văd greşeala nici măcar atunci când se plâng că nu se mai înţeleg cu copiii, că nu mai ştiu ce să facă cu ei. Oare nu este aceasta chiar plata faptului că le-au răpit copilăria?
Înainte nu era aşa. Copiii erau cu ale lor, iar părinţii le îndrăgeau şi le protejau felul lor de a fi, copilăresc. Ba, mai mult, în diferite provincii ale ţării noastre, copiilor li se spunea „coconi”. În unele sate din Maramureş şi Ardeal, chiar şi astăzi li se spune la fel. Adică erau priviţi ca şi cum ar fi nişte boieraşi, odrasle aristocrate de viţă împărătească. Dar asta nu însemna că nu „şi-o luau” dacă făceau prostii. Cineva străin de cugetarea românului creştin ar putea să psihanalizeze răutăcios: Vezi, îşi proiectau aspiraţiile sociale în propriul copil, pe care şi-l voiau boier! Dar nu-i deloc aşa.
de Gheorghe Fecioru
Internetul este pretutindeni, iar cărţile nicăieri – sau de ce nu mai citesc copiii noştri
Pe măsura răspândirii tot mai mari a Internetului, timpul pe care îl acordăm acestui mediu informaţional a crescut cu o viteză năucitoare. Studii şi cercetări care să evalueze timpul petrecut pe Internet au fost efectuate în special în America de Nord, însă ne pot da un indiciu şi pentru situaţia de la noi din ţară. De pildă, în comparaţie cu anul 2005, în 2009 persoanele adulte de pe continentul nord-american petreceau pe Internet, în medie, douăsprezece ore pe săptămână, dublu faţă de media din 2005. Această medie a fost raportată la întreaga populaţie; dacă însă o vom raporta doar la persoanele adulte ce deţineau acces la Internet în această perioadă, media va creşte considerabil, până la peste şaptesprezece ore pe săptămână. Pentru persoanele adulte tinere, această cifră este încă şi mai mare, studiile arătând că tinerii cu vârste în jur de 20 de ani petreceau pe Internet în 2009 peste nouăsprezece ore pe săptămână[1]. Cu siguranţă, din 2009 până în 2012 această medie a crescut încă şi mai mult.
Un studiu internaţional efectuat în anul 2008 pe un număr de 27.500 de adulţi, cu vârste cuprinse între optsprezece şi cincizeci şi cinci de ani, a arătat că oamenii îşi petrec onlinepeste 30% din timpul lor liber[2]. Dacă ne gândim că toate cifrele din studiile menţionate până acum nu includ şi timpul pe care oamenii şi-l petrec pe telefonul mobil, vorbind sau trimiţându-şi mesaje, sau pe computer (în afara timpului online), cu jocuri şi altele, ne putem pune legitima întrebare dacă omului din ziua de astăzi îi mai rămâne timp pentru familie, copii, pentru rugăciune, pentru Dumnezeu… „Comunicăm” tot mai mult în lumea virtuală, şi tot mai puţin avem din adevărata comunicare şi comuniune vie între noi şi cu Creatorul nostru.
Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

„Copilul, într-o familie, este o mare taină…” (II) Viaţa de zi cu zi într-o familie cu opt copii
În numărul trecut ați aflat povestea venirii pe lume a Miriamei, cel de-al optulea copil din familia Capsali. Cleopatra, cu binecuvântarea duhovnicului, spre uimirea medicilor şi-a asistentelor, a născut acasă – moaşă (fără de voie!) fiind soţul ei, Iulian. Şi, pentru că nu sunt multe familiile de intelectuali cu atât de mulţi copii, am continuat dialogul cu Iulian şi Cleo Capsali asupra greutăţilor, dar şi bucuriilor pe care ţi le oferă viaţa într-o asemenea familie „generoasă”..
Aveţi opt copii… Cum decurge o zi din viaţa familiei Capsali?
Cleo: Foarte rapid! Începe la 6 dimineaţa şi se termină noaptea târziu. Copiii sunt de diferite vârste, au programe diferite. Avem grădiniţă, avem şcoală, avem liceu, ore de dimineaţă, ore de după-amiază – întotdeauna este un du-te-vino. Trebuie să te scoli dis-de-dimineaţă pentru că cineva va pleca la prima oră. Apoi sunt unii care se întorc la amiază de la grădiniţă, de la şcoală, cei care învaţă după-amiază se întorc pe la 6… Totdeauna trebuie să fie mâncare gata şi casa pregătită…
Cum vă împărţiţi sarcinile în ce priveşte creşterea şi educarea lor?
Cleo: Fiecare după puteri. Cu treaba în casă şi cu lecţiile, mai mult eu. Soţul meu, mai mult cu cei mari…
Iulian: Fiecare are rolul lui, dar mai preluăm unul de la altul: mai fac şi eu de mâncare, mai ajută şi copiii, la lecţii se mai ajută între ei când e cazul… Totul e să fie o „simfonie”, să nu cânte cineva fals în timpul ăsta. În general, lucrurile merg de la sine. Nu facem ceva deosebit, luăm lucrurile aşa cum dă Dumnezeu şi ne lăsăm în voia Sa. Asta-i important! Nu ne gândim ce-o să fie a doua zi; spunem: „Ce-o da Dumnezeu, asta o să fie!”. Nu ne facem planuri de viitor, nu ştiu ce-o să ajungă vreunul dintre ei peste 10 sau 20 de ani. Nu vrem să ne facem asemenea planuri.
Datoria noastră faţă de aceste daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este să le creştem şi să avem grijă de ele, dar şi de sufletele lor. Copiii noştri trăiesc într-un mediu în care Biserica şi Dumnezeu nu sunt ceva exotic, ci o prezenţă permanentă în viaţa familiei…
Altfel, e foarte greu să creşti copii mulţi. Nu poţi să-ţi permiţi. Dacă nu te laşi în voia lui Dumnezeu, nu poţi creşte mai mult de un copil, maxim doi. Familiile numeroase – din experienţa pe care o avem atât noi, cât şi prietenii noştri care au mai mulţi copii – se lasă în voia lui Dumnezeu. De fapt, nici nu ai cum altfel, nu poţi controla atâţia copii, n-ai cum să ai grijă de ei în permanenţă, de la cap la coadă, toată ziua. Este imposibil fizic să-i iei, să-i duci la şcoală etc. – cum sunt alţii, care îşi controlează copiii pas cu pas. La noi n-a fost aşa. Noi am avut copii de clasa I, gemenii noştri, care plecau cu tramvaiul singuri! Asta e bine şi pentru copii, pentru că le dă puterea să răzbească. Şi sper să răzbească, să poată să facă treabă în viaţă.
Material realizat de Raluca Tănăseanu
Poveștile… copilăriei?
În vremurile noastre există o asemenea abundență de jucării, gadgeturi, cărți, filme și desene pentru copii, încât ai zice că trăim cu toţii într-un „paradis al copilăriei”. Să ne amintim doar de propria noastră copilărie, care, prin comparație, era destul de săracă material: achiziția unei jucării era un adevărat eveniment, cărțile erau răsfoite până se rupeau filele și coperţile, filmele și desenele animate erau foarte rare – cât despre jocurile video, acestea lipseau întru totul!
Și, totuși, cei care nu și-au pierdut capul în fața acestui „bâlci al deșertăciunilor” știu și simt că niciodată nu a existat copilărie mai săracă și mai searbădă sufletește decât cea oferită de societatea consumistă. Falsul paradis al abundenței este, în realitate, un fur bine deghizat al copilăriei, care vrea să jefuiască tot ce are vârsta asta mai frumos; la o privire mai atentă, vedem că seamănă cu acel bau-bau cu care eram amenințați când eram mici că înșfacă plozii neastâmpărați şi-i duce într-o lume a monștrilor și a urâtului…
Iar printre multele lucruri furate de acest monstru se numără și poveștile copilăriei.
Vechile povești ale copilăriei noastre, presărate cu Feți-Frumoși, Harapi-Albi și Greuceni, Sfinte Vineri, Împărați, dumbrăvi și gheonoaie au fost înlocuite de Spiderman, Harry Potter, Hannah Montana, monștrii Pokémon și multe altele, din aceeaşi serie. În fața acestei schimbări de ordin cultural, pe care o conștientizăm în întreaga ei semnificație și profunzime mai puțin decât ar trebui, atitudinea părinților și a „specialiștilor” (psihologi și sociologi) este împărțită. Sunt mulți care au, totuși, o reticență, măcar intuitivă, față de noua lume a copilăriei configurată de „eroii” de tipul Spiderman sau Hannah Montana (fie pentru violența, fie pentru viața lor dublă și scăpată de controlul parental afișată în poveștile respective), însă sunt şi destui care privesc acest lucru ca pe ceva firesc, și chiar… necesar. Astfel, spun acești specialiști, pe de o parte, ar fi normal ca poveștile să se schimbe pentru că, nu-i așa?, lumea se schimbă, iar pe de altă parte ar fi necesară expunerea copiilor la acest nou tip de „povești”, deoarece este o modalitate de a obișnui copilul cu ceea înseamnă viaţa reală în societatea zilelor noastre.
Așa să fie?…
de Ioan Bucur
„Când îl văd pe Domnul Bernea, pentru mine e Crăciunul şi Paştele deodată!” (Patriarhul Teoctist)
-de vorba cu Costion Nicolescu despre Horia Bernea si valorile satului romanesc-
În aceste zile, se împlinesc 12 ani de la adormirea întru Domnul a pictorului şi omului de cultură Horia Bernea. Adevărat boier al spiritului românesc, Bernea s-a deosebit de marea parte a intelectualilor români de după 1990 printr-o implicare profund creştină, mărturisitoare şi ziditoare în viaţa lumii româneşti postcomuniste.
La momentul în care satul românesc intra într-o nouă fază a decadenţei sale culturale, în epoca consumismului şi a globalizării valorilor, Horia Bernea este ales de Dumnezeu pentru a da naştere Muzeului Ţăranului Român, fidelă frescă a unei adevărate aristocraţii a spiritului românesc, a unei lumi perfect integrate raţiunilor veşnice pe care Dumnezeu, prin Întruparea şi Jertfa Fiului Său, le-a restaurat în zidirea Sa. Muzeul Ţăranului Român a fost, până la trecerea la cele veşnice a directorului său, Horia Bernea, un adevărat manifest cultural, un semnal de alarmă, dar şi una dintre cele mai puternice mărturisiri creştine ale culturii române de după 1990.
Şi, pentru că unul din marile păcate ale noaste este acela de a nu ne cunoaşte suficient şi aprecia pe oamenii cu adevărat mari ai neamului nostru, l-am rugat pe domnul Costion Nicolescu să ne vorbească despre Horia Bernea, pe care l-a cunoscut atât ca bun prieten, cât şi prin colaborarea sa în conducerea Muzeului Ţăranului Român.  
- Când mă gândesc la Horia Bernea, îmi vine în minte cuvântul „sărbătoare”…
- Într-adevăr, uite, îmi aduc aminte acum de un cuvânt al Patriarhului Teoctist. Întâmplarea e de pe vremea când Horia Bernea făcea parte dintr-o comisie de consultanţă cu privire la proiectul Catedralei Mântuirii Neamului. Şi, odată, când s-a întors de-acolo, de la o şedinţă, era aşa, ca un copil, uimit şi bucuros: „Auziţi ce mi-a zis Preafericitul: «Când îl văd pe Domnul Bernea, pentru mine e Crăciunul şi Paştele deodată!»”… Patriarhul Teoctist nu era fals, căci atunci s-ar fi simţit. Dar el ştia, cumva, să-l mângâie puţin pe fiecare.
A consemnat Mihai Cristea

8 nov. 2012

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 46


Cuvântul rugăciunii

Suntem cufundaţi într-un nor de vorbe. Unii până la mijloc, alţii până la umeri, alţii cu totul, cu toată viaţa lor. Cuvinte lipsite de rost şi de greutate, cuvintele lumii acesteia. Le zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri, dacă nu bârfe sau chiar cuvinte de batjocură; cuvinte de slavă deşartă sau lascive, precum trupurile îmbibate cu plăceri, ori cuvinte mânjite în noroiul patimilor de ocară.
Aşa de puternic s-au intoxicat minţile multora cu vorbele ucigătoare de suflet, că nu mai pot trăi fără ele, precum drogatul care trebuie să-şi ia doza pentru a se linişti… Astfel se explică de ce aproape trei milioane de români nu-şi pot începe sau sfârşi ziua dacă nu-şi aruncă ochii peste ziare ca Libertatea, Click sau Cancan, iar viaţa noastră, a tuturora, ajunge să fie din ce în ce mai grea. Căci vorbele spurcate sunt epidemice. Se împrăştie din om în om. Le auzi chiar fără să vrei. La serviciu, în autobuz sau pe scara blocului, ne cotropesc chiar şi pe noi, cei care vrem să ne ţinem departe de ele.
 de Virgiliu Gheorghe






_____________________________________________________________________________________________


PENTRU A CITI SI ALTE LUCRURI DE FOLOS VIZITATI SITE-UL  

OFERTA LUNII NOIEMBRIE 

CRUCE MARE DE BINECUVANTARE LA DOAR 520 LEI

9 oct. 2012

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 45

CU BUCURIE VA ADUCEM LA CUNOSTINTA CA A APARUL NR 45 AL REVISTEI FAMILIA ORTODOXA.




         IN LUNA SARBATORII SFANTULUI DIMITRIE BASARABOV OCROTITORUL BUCURESTILOR, AVEM OFERTE SPECIALE LA UNELE ARTICOLE DE MOBILIER BISERICESC. ACCESATI SITE-UL ARTA-ORTODOXA.RO PENTRU A BENEFICIA DE OFERTELE LUNII OCTOMBRIE.

23 sept. 2012

ATELIER DE SCULPTURA SI PICTURA ORTODOXA

6 sept. 2012

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 44

16 aug. 2012

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 43


Din paginile revistei:

Preoti marturisitori in drum spre sinaxare

In dictionarul statistic “Biserica intemnitata. Romania: 1944- 1989″ se afla inregistrate 2544 de persoane dintre care 1725 de preoti ortodocsi. Lista ramane deschisa. Se vorbeste de cel putin 2500- 3000 de clerici si monahi intemnitati in perioada 1948-1964. La Aiud, la inceputul anilor 1960, s-a facut un recensamant al celor care erau inca vii: unul din zece detinuti era rasofor. In studiul introductiv al dictionarului amintit sunt mentionati si 31 de ierarhi ortodocsi scosi din scaun (sechestrati sau exilati, unii morti in imprejurari pe cat de obscure pe atat de suspecte , ca Grigore Leu, Irineu Mihalcescu sau Nicolae Popoviciu).
Preot Ioan Irimia

Baieti si fete: ii crestem la fel, sau diferit?

Sustinatorii educatiei care nu tine cont d udentitatea de gen a copiilor isi doresc sa “elibereze” copii de asteptarile sociale bazate pe diferentele de sex (cum ar fi faptul ca societatea se asteapta ca fetele sa fie feminine si dragute, iar baietii masculini, duri si indrazneti) si considera ca modul in care baietii si fetele sunt crescuti determina comportamentul feminin sau masculin al acestora. Deja in S.U.A. si nu numai, multi tineri, victime ale acestui tip de propaganda, ajung la psihologsau la psihiatru cu intrebarea: “Oare eu ce sunt- baiat sau fata?…” Desigur, pentru un om normal fenomenul pare incredibil, insa tehnologiile transformarii emdiatice si educationale ale sinelui si identitatii omului modern au ajuns chiar si la aceasta “performanta”.
Psiholog Irina Constantinescu

 Dependenta de pornografie distruge vietile adolescentilor si pre-adolescentilor

Potentialul de sumbinare a moralitatilor si valorilor prin internet se manifesta cel mai evident in pornografie. Conform unui studiu Internet Filter Review, intre anii 1998 si 2003 numarul paginilor web pornografice a crescut cu 1800%, de la 14 la 260 de milioane. Astfel nu este deloc surprinzator ca dependenta de pornografie online a crescut si ea dramatic. (…) Atotprezenta sexualitatii pe internet si continutul hiper-sexualizat al retelelor de socializare online nu face decat sa accelereze dezvoltarea sexuala a copiilor in moduri foarte primejdioase.
Lect. Dr. Andrei Dragulinescu

Lady Gaga in Romania. Nu doar muzica (II)

Lady Gaga nu este doar o vedeta, ci si o figura publica cu o frecventa activitate sociala dusa in favoarea homosexualilor din S.U.A. Actualul presedinte, Obama, sustinator declarat al “casatoriilor” homosexuale, si-a asociat deseori imaginea cu a vedetei, iar Lady Gaga, la randul sau, s-a declarat entuziasta de ultimele actiuni ale “resedintelui homosexualilor”, cum mai este numit acesta. De altfel, in S.U.A. industria politica si industria divertismentului sunt strans legate si promoveaza o agenda comuna, folosindu-se de vectori de imagine eficienti- in cazul de fata fiind vorba despre agenda promovarii homosexualitatii.
Ioan Bucur

“Doar suferint poti sa ii luminezi si pe ceilalti!”- interviu cu Parintele Augustin de la Schitul “Inaltarea Sfintei Cruci”, Aiud

(…) asa cum spunea parintele Iustin, intotdeauna poporul roman a fost sortit suferintei, si cum si romanii de astazi trec printr-o suferinta- in primul rand sufleteasca- ei se leaga usor de alte exemple de suferinta, de oameni care s-au indumnezeit, care au primit harul sfinteniei. Fiecare crestin cunoaste ca Sfintii care trec prin suferinte foarte mari inainte de a primi Cununa, sunt mari mijlocitori in fata Tronului Sfintei Treimi- si asta o devedeste si faptul ca se intampla foarte multe minuni cu oamenii care vin si se inchina Sfintilor Mucenici si primesc tamadurii, atat sufletesti cat si trupesti, mai ales in cazul unor boli incurabile…
Parintele Augustin


9 aug. 2012

Pustnicii din Bucovina


Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Cei ce isi prorocesc moartea

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a "hotarat" exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.

Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic "ingrijitorul sihastrilor".A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. "Un om cu viata ingereasca" a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti - unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron
In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. "In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?", a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si "paranormal", care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea "de a se face nevazut" ("cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca"), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?... Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, "de profesie", Nicolae Iurniuc - cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca "parca din pamant", in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului
In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus "buna seara", dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au "zavorat" sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele - era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.



Calatorie in munti

Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Reporterul si calauza sa
Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, "apocaliptica" parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca "si-l inchipuiau altfel", "mai monahal, asa".
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Scorbura cu sihastre
Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica "sarut mana", n-a vrut nicicand sa fie "cineva", sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi "parinte", iar el aproape se amuza - "habar n-am de ce-mi zic asa!" -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles "dorul de singuratate". Un "dor" pe care l-a avut inca din copilarie, care e "innascut", crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.
Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care sta aici doar "cu ascultare". Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in "groapa" (chilia) lui din varful Giumalaului, unde "era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om...". Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent "sa dam raportul" de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri "delicate", dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut... "Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Cabanuta cu sihastri
A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu' parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost "ca o manusa", la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din '59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca "se facea nevazut" din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!... N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite... Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul... Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta..."
Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: "Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi". Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile "zavorate"

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!... Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: "Mult ti s-o dat, frate Ioane, da' si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!...". La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda
E formidabil cu cat firesc vorbeste despre "vecinii" lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: "Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari... Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia - au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici "sa il vada".
Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice "zavorate", retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele - Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele... Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine... exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici - eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi...".
Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor - undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il "aleg" pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.

A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera "crucea" sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis "bine", dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. "Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?", i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapte
ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: "Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?". De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.
Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti - sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: "Cum ai rezistat, omule bun?!". Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.
Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. "Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor... Uitai de foame, de frig. Muntii astia... Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu' de-a dara... De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu... nu stiu cum sa va zic... cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil...".


Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare "foarte speciala". Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. "Frate Ioane", i-a zis, "eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Cabana fratelui Ioan
N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?". Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: "Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui "i se arata" sihastrii astia cu viata nelumeasca...". S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea...
Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. "Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame... Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca "o vedeam", simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?... Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: "Doamne ajuta". O intreb: "Nu sunteti cumva maica fara nume?". Ea, c-o voce asa, pierduta: "Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea...". Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: "Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!...".
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia
Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri... Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. "Da' de ce tot te dai in spate, de ce te temi?", zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: "Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu' de tine...". Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. "Hai la rugaciune", a zis. "Hai la rugaciune...", ca o mama.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea "cu toata fiinta"... Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga... cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo...", si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.


sursa : http://www.formula-as.ro/2012/1007/societate-37/pustnicii-nevazuti-din-muntii-bucovinei-14766




____________________________________________________________________________________________


TROITA SCULPTATA IN LEMN
CRUCE DE CALUGARIE
ICOANA PICTATA PE LEMN
RACLA PENTRU SFINTELE MOASTE
STRANA BISERICA

ICOANELE ORTODOXE


Constatand cu tristete ca din ce in ce mai mult in pangarele bisericilor si implicit in casele crestinilor au inceput sa apara tot felul de icoane din plastic , ingerasi , candele , cruciulite si metanii de un prost gust infiorator si cu totul straine de duhul autentic ortodox , am luat hotararea de a realiza acest site prin care sa facilitam accesul oricarui crestin la obiecte autentice si la preturi de producator.


Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfanta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărtăşitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte caracteristici picturale specifice acestei condiţii:
  • în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte lipsite de mustul cărnii(Sf. Diadoh al Foticeii)
  • fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp caldă, împărătească şi preţioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi la Împărăţia lui Dumnezeu;
  • reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")
Iubiti frati, icoana reprezinta bunul cel mai de pret din casa crestinului. De mici copii ne-a vegheat, si in prezenta ei ne simtim mai aproape de Dumnezeu, fiind pentru noi o poarta catre cer.
Truda mesterului iconar este nepretuita.Nu oricine are acest mare talant si mai ales nu se poate picta oricum, si de catre oricine o icoana. Pictura este o rugaciune continua cu post si suflet curat.
Desi pot parea scumpe , ganditi-va ca pentru o singura icoana, este nevoie de cel putin cateva zile de munca, la care se adauga pretul materialor de foarte buna calitate. Icoanele au preturile stabilite in functie de complexitatea scenei reprezentate si a dimensiunii acesteia.Poate constitui un deosebit cadou pentru o persoana draga, ce dainuie in timp zeci, poate chiar sute de ani.