Din viata cuviosului Siluan
Cuviosul Siluan (Simeon
Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani
ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete.
Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă
înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă
de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci
“când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că “dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”
De îndată ce şi-a dat seama că a găsit
credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui
Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa
monahală. Tatăl său este însă categoric: “Fă-ţi mai întâi serviciul
militar, apoi eşti liber să te duci.”
Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit.
Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea
celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului
divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă şi cu
excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o
zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia
rămâne în viaţă.
În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o
zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii
Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul
vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a
binevoit să-l ridice din căderea sa .
Această a doua chemare, petrecută cu
puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în
alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o
adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte
înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această
viaţă s-a schimbat radical.
Simeon îşi execută serviciul militar la
Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat
conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte
preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul
Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului
militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui
soldat căzut in ispită.
Puţin înainte de eliberare s-a dus să
ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi
lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii
Sfântului Părinte.
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă
perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. “Grădina Maicii Domnului”,
citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice,
Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani, intră în
mănăstirea rusească a “Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon).
Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie,
lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi
cuminecare, citirea, munca şi ascultarea – fratele Simeon se
împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: “Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Într-o seară, pe când se ruga înaintea
icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea
inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâşieri lăuntrice,
într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a
deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de
către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei
spaime de iad.
Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul “Sfântului Ilie” şi abia şopteşte “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci,
în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede
pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul
harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i
mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare
aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari
sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice
arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai
anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie
sufletul (“nu puteţi înţelege durerea mea” spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos,
Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp.
Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu
mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început
să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi
temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui
Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la
mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-şi “ascultarea” de econom
(responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de
vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15
ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri
dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a
Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală
împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări
vecine cu moartea şi necredinţa.
Descurajat, cu inima
îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului:
“Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.
“Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”.
Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
“Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”
Începând din acel moment sufletul său a
înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se
găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă
în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă
Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această
adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri
întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate
puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte
orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai
mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de
iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, “şi
nu deznădăjduieşte”.
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe
să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti.
Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea
pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de
lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului.
Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru “întreg
Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan
să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă
duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În
această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel
care avea să publice însemnările sale.
Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr.
După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în
rugăciune, se stinge uşor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva –
între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce
în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viaţa sfântă şi însemnările
Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii
strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde.
Probabil – cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile
sale – ultimul…
“Fost-a un om pe pământ mistuit de
dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung,
vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: “Miluieşte-mă!”.
Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de
zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au
istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: “Eşti neînduplecat!”
Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul
său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl
vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un
foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai
mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut
uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit
iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale
vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu
este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”
La multi ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Siluan!
Un raport “fulger” primit la Kremlin astăzi de la Flota Mării Negre
afirmă că Statele Unite au atacat Turcia cu una dintre temutele lor
“arme tectonice”, ca represalii pentru invazia masivă a naţiunii
eurasiatice din nordul Irakului de săptămâna trecută.
Printre cele mai celebre profeţii ale Sfântului Calinic au rămas: prezicerea morţii Mitropolitului Nifon, izgonirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cele două Războaie Mondiale şi chiar izbăvirea României, care ar fi trebuit să înceapă în anul 1996. Calinic a murit chiar în ziua pe care a prezis-o: 11 aprilie 1868. Pentru vieţuirea sa sfântă şi milostenia ieşită din comun, Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Calinic cu darul „citirii sufletelor şi gândurilor oamenilor” şi „harisma vindecării minunate a celor aflaţi în suferinţe şi boli grele”. De aceea, mulţi alergau la el pentru a-i asculta învăţătura şi a primi binecuvântarea.
Preasfintei Fecioare. Și în zilele noastre la Cerinca sunt aduşi oameni despre care se crede că ar fi posedaţi de diavol. Pe ei nici medicii și nici medicamentele nu i-au putut ajuta. Ca să-i ajute, preotul face slujbe de exorcizare citind moliftele Sfântului Vasile ce Mare. Slujba începe din momentul în care „îndrăcitul” intră în biserică. Acesta se zbate, înjură, faţa i se schimonoseşte, plânge şi urlă de spaimă. Picioarele îi sunt înţepenite. Începe să latre, bolboroseşte ceva de neînţeles, face spume la gură, scuipă, se trânteşte pe jos, se rostogoleşte, încearcă să lovească şi să fugă. Preotul citeşte în continuare fără să clipească, apoi aşează crucea deasupra capului celui aflat în suferinţă. La sfârşit, posedatul este stropit cu aghiasmă şi uns cu mir sfânt. Slujbele durează în jur de o oră şi se repetă mai multe nopţi în şir, până ce diavolul fuge definitiv din corpul celui blestemat.
Pentru călugărul Calinic va începe o perioadă de grele osteneli sub îndrumarea aceluiaşi Pimen. Nu înceta să vegheze ziua şi noaptea, postind şi înfrânându-se de la toate cele ce sunt lumeşti şi plăcute lumii. Calinic se odihnea stând… pe scaun, niciodată în pat! Mânca doar legume, fără ulei, și o singură dată pe zi. Sâmbăta şi duminica, se hrănea cu unt de vacă, brânză și lapte. Se știe că, timp de aproape 50 de ani, Calinic nu a pus pe limbă carne şi nici peşte. Cât timp a fost stareţ la Cernica a făcut din această mănăstire un „colţ de rai, o mică grădină a Maicii Domnului”, în care s-au adunat 350 de vieţuitori, devenind o adevărată şcoală a monahismului românesc. Aici au fost adăpostiţi şi oameni fugiţi de frica turcilor, mai ales în vremea revoluţiei din 1821. În ziua de 11 mai, 1868, Sfântul Calinic s-a mutat la Domnul. De atunci, el este prăznuit în fiecare an, la aceeași dată. (Răzvan Mateescu)
